Din anii 1990, de când România a început tranziţia la economia de piaţă şi până în prezent, a parcurs toate etapele stabilite prin Consensul de la Washington şi a aplicat o serie de măsuri, pe care mai marii economişti ai lumii le-au considerat necesare pentru transformarea unei economii centralizate într-o economie deschisă. Pe măsură ce economia ţării dobândea trăsăturile unei economii de tip capitalist, politicile guvernamentale aplicate au început să fie armonizate cu cele ale Uniunii Europene, axându-se explicit pe direcţia integrării în Uniunea Europeană, iar, mai apoi, pe aceea a aderării la Zona Euro.

Drumul nu a fost deloc uşor, iar românii au suportat nişte costuri economice şi sociale substanţiale pentru ca ţara să ajungă în Uniunea Europeană şi la un pas de adoptarea monedei unice. În primii ani de după 1989, România a trebuit să treacă prin mai multe măsuri cum ar privatizarea companiilor de stat nerentabile, liberalizarea pieţelor comerciale şi a celor financiare, măsuri de austeritate fiscală pentru limitarea deficitelor bugetare, măsuri pe care FMI le considera esenţiale pentru asigurarea unei stabilităţi macroeconomice şi o creştere economică sustenabilă. Dar aceste măsuri economice s-au realizat fără a se ţine cont întotdeauna de coerenţa reciprocă a măsurilor şi cu costuri sociale incomensurabile.

Liberalizarea contului de capital şi vestibulul euro

Una dintre pre-condiţiile adoptării monedei euro a fost liberalizarea fluxurilor de capital. Aceasta s-a efectuat în mai multe etape, culminând cu liberalizarea totală a contului de capital începând cu anul 2005. Deşi s-a efectuat treptat, considerăm că, dată fiind necorelarea cu alte politici publice, deschiderea totală către capitalul străin s-a realizat prea devreme, economia ţării noastre nefiind pregătită la acea vreme să facă faţă capitalului străin speculativ.
Efectele adverse ale liberalizării totale a contului de capital s-au făcut simţite odată cu declanşarea crizei din 2008 în Statele Unite, când fragilitatea şi slăbiciunile din economia românească au ieşit imediat la lumină. După cum bine ştim, o mare parte a capitatului străin ce a pătruns pe piaţa din România, începând cu anul 2005 a fost capital speculativ, ceea ce nu a făcut altceva decât să amplifice „balonul speculativ” ce începuse să se formeze pe piaţa imobiliară. Tot la creşterea balonului speculativ au contribuit şi băncile comerciale, care, în afara faptului că practicau pe piaţa internă dobânzi uriaşe, mult mai mari decât cele practicate în ţările dezvoltate din Europa, au direcţionat disponibilităţile lor financiare către sectorul imobiliar sau au creditat consumul populaţiei.
Astfel, mânaţi de acele „spirite animale” de care ne vorbea J. M. Keynes, oamenii au dat năvală la bănci, ademeniţi de creditele ce putea fi obţinute cu uşurinţă şi s-au împrumutat cu mult peste posibilităţile lor reale. Din această cauză Nouriel Roubini acuză de „hazard moral” băncile comerciale, dar şi brokerii care aduceau credite acestora, fără a analiza cu responsabilitate bonitatea clienţilor.
Din păcate, capitalul străin care a pătruns în economia românească nu a fost îndreptat, aşa cum se dorea, către zona productivă a economiei, către investiţii în formarea brută de capital fix, ce ar fi asigurat o creştere economică sustenabilă economiei româneşti, ci a fost utilizat în scop speculativ. Este adevărat că în perioada 2007-2008, România a înregistrat printre cele mai mari creşteri economice dintre ţările membre UE, însă aceasta a fost „artificială”, fiind generată în special de consum, de sectorul imobiliar şi de cel al construcţiilor „inflatate”. În perioada 2005-2008, economia ţării noastre a funcţionat cu motoarele încinse, fiind supraîncălzită din cauza consumului în exces al populaţiei, consum făcut pe datorie. Românii au preferat să-şi consume, în acea perioadă, o bună parte din veniturile lor următoare.
De luat aminte este, de pildă, faptul că ţările dezvoltate şi-au deschis pieţele de capital de abia în anii 1970, când deja aveau un sistem bancar solid pentru a face faţă capitalului speculativ.
După cum se poate constata la acest moment, toate măsurile aplicate în economia României în cei douăzeci de ani de tranziţie – respectiv, privatizările întreprinderilor de stat care s-au făcut în grabă şi oportunist, fără politici economice care să ajute la absorbţia forţei de muncă excedentare rezultate din disponibilizarea personalului din întreprinderile de stat; liberalizarea comerţului, fără a se oferi o protecţie rezonabilă firmelor autohtone în proces de rearticulare la economia de piaţă, acestea pierzând imediat concurenţa în faţa multinaţionalelor; liberalizarea prea rapidă a contului de capital, care a favorizat pătrunderea în ţară a capitalului speculativ – au avut ca rezultat apariţia unor dezechilibre structurale în economia ţării. Între acestea: polarizarea bogăţiei, inegalitatea distribuţiei veniturilor, adâncirea gradului de sărăcie, expansiunea sectorului informal şi deficitele bugetare mari.

Dezechilibraţi, la poarta dezechilibratei Zone Euro

Cu povara acestor dezechilibre structurale în spate, economia României bate la porţile zonei euro. În aceste condiţii se pune fireasca întrebare: aderarea la Zona Euro reprezintă un avantaj pentru România acum sau va fi o piedică pentru creşterea bunăstării cetăţenilor?
Opinia la modă în prezent – asupra căreia, oricum se cere reflectat – este că, aşa cum se prezintă azi (fără o politică fiscal-bugetară unitară), Zona Euro ar fi o piedică pentru România în a-şi continua dezvoltarea. De asemenea, fără investiţii masive în infrastructură şi până ce statul nu-şi va rezolva problemele structurale cum ar fi binecunoscutele deficite bugetare (o problemă veche pentru guvernele continuei tranziţii româneşti şi recent deconspirată şi pentru zona euro), ponderea însemnată a sectorului informal sau inegalitatea socială, România va crea mari dificultăţi Zonei monedei unice.
Ca principal avantaj al integrării în Zona Euro ar fi acela că ţările membre se pot împrumuta mai ieftin de pe pieţele internaţionale datorită credibilităţii (dovedite, oare, iluzorie?) pe care o are moneda euro. Însă, se asistă azi la o criză a datoriilor suverane, iar costurile de împrumut au crescut destul de puternic pentru multe economii din UE, astfel că nu mai contează într-atât de mult apartenenţa la zona euro, motiv pentru care posibilitatea ţărilor din zona euro de a se împrumuta ieftin nu mai reprezintă un oportunitate, după cum nici nu a fost mereu un avantaj.
Principalul inconvenient al aderării României la Zona Euro ar fi, dintr-un anumit punct de vedere, faptul că se va pierde total controlul şi puterea de decizie cu privire la problemele monetare. Deşi economistul Daniel Dăianu consideră că unul dintre avantajele României în faţa noului val al crizei este tocmai faptul că nu face încă parte din zona euro, ceea ce înseamnă că are o politică monetară independentă, acest lucru este valabil doar în plan teoretic, întrucât în practică nu este tocmai aşa. Situaţia actuală de ţară candidată la Zona Euro face ca politica monetară să fie de câţiva ani buni un instrument de care nu se poate dispune prea flexibil. Există opinii că ar fi nevoie de o depreciere controlată a monedei naţionale prin emisiune monetară ar stimula exporturile, iar statul ar putea achita datoriile către sectorul privat, însă, ea nu poate fi efectuată atât timp cât ţara noastră trebuie să ţină sub control rata inflaţiei (o veche problemă structurală a economiei României ultimilor 20 de ani), respectând, totodată, criteriile de convergenţă şi măsurile impuse prin acordul cu Fondul Monetar Internaţional. A folosi activ politica monetară înseamnă, practic, a ne lua adio de la Zona Euro. Însă, dacă ţara noastră s-a încadrat pe drumul integrării în UE şi în Zona Euro, iar românii au ales să suporte costuri economice şi sociale importante pentru a ajunge aici, sperând la avantajele promise de aderarea la spaţiul monedei unice, tonusul general pare să indice faptul că o astfel de linie trebuie să continue, iar România va trebui să-şi consolideze poziţia de ţară candidată la Zona Euro. Acest lucru va trebui făcut, spun tot mai mulţi economişti, doar cu condiţia ca Zona Euro sa sufere o transformare conceptuală şi anume să pună accentul pe un model economic spaţial bazat pe o economie regională – aşa cum este zona euro – şi să renunţe la desuetele teorii ţi modele bazate pe o economie naţională.

De măsurat de zece ori şi de tăiat o singură dată

Acest lucru ar presupune, pe lângă unificarea politicii monetare, care s-a dovedind insuficientă, stabilirea unor politici fiscal-bugetare, investiţionale dar şi salariale unitare la nivelul Zonei Euro, care să cadă în sarcina Guvernului UE. În acest sens, s-ar cere unificarea cotelor de impozitare la nivelul economiilor ce au aderat la euro (sau chiar la nivelul UE) şi stabilirea unitară a salariului minim pe economie, astfel ca forţa de muncă care circulă liber în spaţiul zonei euro să beneficieze de acelaşi regim salarial. De asemenea, se mai poate recomanda formarea unui buget comun al zonei euro, din care fondurile publice, în special sub forma investiţiilor, să fie distribuite către zonele mai puţin dezvoltate – cum este şi cazul României, care are nevoie urgentă de investiţii în infrastructură – decizia, în acest sens, aparţinând „guvernului UE”.
Procedând astfel, se va elimina riscul corupţiei şi al ineficienţei specific guvernelor naţionale, care au anumite interese şi nu utilizează în mod eficient fondurile publice, evitându-se un eventual nou caz al Greciei, fără, pe de altă parte ca supra-guvernamentalismul să fie o garanţie absolută, ci doar una mai bună, a disciplinei bugetar-fiscale. Decizia la nivelul guvernelor naţionale ar deveni minimă, politicile publice ar urma să fie luate la nivelul economiei regionale (Zona Euro), printr-o politică monetară, fiscal-bugetară, de investiţii, salarială, comună.
Aderarea României la Zona Euro, aşa cum apare ea azi, o dată, fără o politică fiscal-bugetară uniformă, apoi, cu multe alte tare destructurante, nu reprezintă un avantaj nici pentru România, dar nici pentru restul economiilor din Zona Euro, orice ţară care pătrunde nepregătită într-un grup nepregătit să o primească, riscând să devină o „nouă Grecie”.
Dacă România va fi să-şi continue drumul către zona euro, în condiţiile în care Zona Euro va evolua, procedând la adoptarea unor modele economice bazate pe o economie regională, ce presupun o politică monetară, fiscal-bugetară, salarială şi investiţională, unitară, judecăţile în termeni de beneficii şi costuri de oportunitate se cuvin şi trebuie să fie refăcute, miza fiind „doar” durabilitatea apartenenţei României la spaţiul economic european. O alegere istorică, dar care trebuie continuu actualizată cu vremurile.

CRISTIAN MARINESCU

Articol puplicat in
Economistul nr. 43