„O, Doamne bun şi iertător
Cu proştii fii îndurător
Şi dă-le pâine câtă vor,
Dar nu le da cuţitul lor!”

Acum vreo lună mi-am propus să-mi cumpăr un calculator nou. Cum din cauza proliferării vânzărilor on-line mai toate magazinele specializate în IT au dat faliment, farmecul cumpărăturilor la faţa locului s-a dus naibii. În prezent, te „loghezi” la internet, scrii „desktop PC” pe „Google”, dai „search” şi-ţi apare în faţa ochilor o listă cu mii de produse oferite de sute de comercianţi. Aici, îi tragi un „click” pe fiecare produs şi răsar o poză şi ceva caracteristici, pe care dacă le pricepi bine, dacă nu, nu. Alegi ceva ce sună frumos şi ţi se pare potrivit, vezi dacă bugetul îţi permite preţul afişat, îl bagi în „coşul de cumpărături” şi asta-i tot.

Deoarece, personal, sunt cam conservator, nu prea îmi inspira încredere un astfel de procedeu. Aşa că mă informez pe la amicii care le aveau cu IT-ul, şi îmi fac ăştia un instructaj despre ce „configuraţie” să caut: ce procesor şi de câţi gigahertzi, câţi megabaiţi de memorie şi ce placă video. Înarmat cu astea trei date, mă îmbrac, îmi iau consoarta cu mine, şi plecăm să colindăm prin magazinele care încă mai vând calculatoare. Intru în unul din ele şi încep să citesc etichetele. Nevastă-mea îmi zice: „Întreabă şi tu un vânzător, că te uiţi degeaba”. Ascultător, intru în vorbă cu unul dintre ei, şi ăla începe să-mi povestească timp de vreo 20 de minute ce conţine şi ce face fiecare PC. Dar, niciunul nu se potrivea cu ce doream eu. Plecăm, aşadar, la un alt magazin, apoi la altul şi la altul... Peste tot povestea se repeta. Exasperată, soaţa mă ia la rost: „Pierzi prea mult timp, aşa că lasă-mă pe mine să vorbesc”. Zis şi făcut. A mea jumătate îşi îndreaptă umerii, ia un aer marţial, se propteşte în faţa primului vânzător ce-i iese în cale şi-i zice de la obraz: „Tinere, doresc 3 gigahertzi, vreo 4 megabaiţi şi-o placă on board, dar repede, că mă grăbesc”. Până să se dezmeticească ăla, mai adaugă: „Vezi să fie, musai, dual-core”, pronunţat cu un impecabil accent englezesc. Amicul holbează ochii la ea, simte că nu mai are aer, dă să facă un pas înapoi, dar înapoi se afla o stivă de cutii pline cu diferite chestii, astfel că inevitabilul se produce. Până să se extragă nefericitul dintre tehnicile de calcul împrăştiate peste tot, nevastă-mea şi cu mine eram deja în drum spre casă.

Acasă – at home, cum s-ar zice – vreau nu vreau ajung tot la internet. Încep să caut şi după vreo 5 ore găsesc ceva ce se potrivea cât de cât cu ce doream. Mă uit la preţ: 1.600 de lei. Stăteam în cumpănă: să-l iau, să nu-l iau. Tot nevastă-mea mă scoate din dilemă: „Eu zic să mai aşteptăm puţin, că mai e doar vreo lună şi ceva până la Crăciun şi precis fac ăştia nişte reduceri, nişte promoţii, cum s-ar zice”.

O lună trecu repede. Când veni sorocul, intru, cum stabilisem, pe net, caut calculatorul vieţii mele, îl găsesc şi mă uit la preţ să văd ce economie îmi aduce Moş Crăciun. Dar, stupoare, 1.820 de lei era preţul afişat. Mă frec la ochi, se freacă şi nevastă-mea până dă-n conjunctivită, o pun să se frece şi pe soacră-mea care tocmai venise în vizită să ne vadă PC-ul, ne mai uităm odată, acelaşi preţ. Nevastă-mea, o criză de nervi. Eu, două crize de nervi. Îmi revin mai repede în simţiri şi-mi liniştesc soaţa: „Dragă, precis e o greşeală, lasă că ne uităm mâine pe la 10 când deschid ăştia”.

Și ziua de mâine sosi. Deşi fierbeam, mă dădeam sobru şi calm ca un fachir pe ace. Mi-am băut tacticos cafeaua, am fumat preventiv trei ţigări, timp în care a mea consoartă a dat fuga la oftalmolog să-şi schimbe dioptriile la ochelari. Veni şi ora fatidică. Ca la un semn, ne repezirăm amândoi spre singurul scaun de la birou, deschid calculatorul, intru pe net, ajung la PC-ul mult visat, ne uităm la preţ şi rămânem înţepeniţi: 1.870 de lei, cu 50 de lei mai mult decât ieri. În acel moment se aude un zgomot puternic. Întorc capul, nevastă-mea căzuse pe gânduri şi acolo a rămas. Mă mai uit odată şi văd ceva pâlpâind: un afiş, scris cu roşu, care mă anunţa că preţurile produselor sunt actualizate zilnic. Păi bine măi, mânca-v-ar tata, dar ce sunteţi voi: Banca Naţională, Bursa de Valori sau doar nişte prăpădiţi de negustori. Dar, după numai câteva secunde de uluială şi revoltă, sunt nevoit să-mi revizuiesc vocabularul, mai ales cel referitor la partea cu „prăpădiţii”, pentru că observ pe ecran ceea ce nu sesizasem de prima dată: în mijlocul paginii trona o emblemă pe care scria "Magazin recomandat". Nu ştiu de cine era recomandat, dar respectul meu a crescut brusc, iar atitudinea mea a devenit mult mai binevoitoare. Te pomeneşti că e vreun magazin de lux, de firmă, cum ar veni, un fel de Gucci sau Hugo Boss, ori poate chiar Christian Dior, un magazin din alea în care dacă n-ai cravată la gât şi unghiile tăiate nu te lasă nici măcar să te uiţi. O fi, poate, situat pe Calea Victorie sau într-un Mall de fiţe, iar când intru în el vânzătoarea îmi dă o cafea şi o gogoaşă impreună cu un pachet de ţigări, apoi îmi face un masaj de relaxare, în timp ce altcineva îmi lustruieşte pantofii. Sau poate este unul dotat cu "home-service", unde, după ce cumpăr PC-ul, firma trimite pe cineva la mine acasă, o dată pe săptămână, să-l cureţe de praf şi de viruşi, să-l ungă şi să-l parfumeze, şi câte şi mai câte.

Pe când îmi puneam ca prostul toate aceste întrebări şi mă gândeam dacă merită să dau atâţia bani pe un amărât de PC, şi asta acum, în plină criză, îl aud la TV pe Traian Băsescu, proaspăt întors de la Bruxelles, cum se răstea, ca de obicei, la ţară: „România nu-i o ţară de ici-de colo, dacă e nevoie are de unde şi va putea plăti taxa de solidaritate pentru a contribui la salvarea UE”. Adică, va putea plăti o parte din datoriile Greciei, ale Italiei şi a altora – îmi traduc eu zicerile preşedintelui. Păi bine măi, Alba ca Zăpada, ai zis că a trebuit să tai salarii şi să creşti TVA-ul ca să salvezi România. Acum, ca să-i salvezi şi pe alţii, ce mai tai? În acel moment, simt o sudoare rece ce aluneca pe şira spinării şi, instinctiv, duc mâna la buzunar, scot banii pregătiţi pentru calculator şi-i îngrop bine într-un loc numai de mine ştiut, ca rezervă pentru zile negre.