„O, Doamne bun şi iertător
Cu proştii fii îndurător
Şi dă-le pâine câtă vor,
Dar nu le da cuţitul lor!”

Cu mulți ani în urmă, ascultam o melodie pe versurile lui Adrian Paunescu, al carei refren suna cam așa: „Viața noastră unde e? /Viața noastră ce-ați făcut cu ea?!" Strigătul acela de deznădejde și de imputare totodată conținea în el toată disperarea unui întreg popor. Acum, după vreo 30 de ani, versurile ei sunt, din păcate, la fel de actuale.

Dar și acum, ca și atunci, cei ce ne conduc sunt la fel de surzi și de orbi, la fel de incompetenți și de aroganți. Și acum, ca și atunci, lumea se împarte în noi și în ei.

Noi, cei care suntem îndemnați, chiar suntem obligați să suportăm consecințele măsurilor luate de Ei, niște neaveniți care - cu ajutorul hazardului, dar și al votutui nostru - au ajuns, de-a lungul timpului, să ne hotărască destinele.

Ei, cei care, prin rotație, se consideră salvatorii neamului, ne dau sfaturi și, cu o superioritate de nimic justificată, se îmbățoșează și ridică glasul dacă încerci să-i intrebi ceva sau, Doamne ferește, să-i critici.

Noi, cei care jucăm rolul veșnicului cobai și suntem luați în seamă doar din punct de vedere statistic. Pentru ei, noi nu ne naștem și nu murim, ci suntem doar o rată a natalității și a mortalității. Noi n-avem nevoi, avem doar „coșul zilnic" și nu avem fiecare familia noastră, ci facem parte dintr-o familie medie de aproximativ 3,5 persoane. Mai avem și-un salariu mediu de oameni bogați – ne spun Ei, cu ajutorul căuia putem acoperi nevoi de trei ori mai mari. Iar pe capul nostru stă chiar și o parte din produsul intern brut, dar și câteva tone de porumb sau de cartofi... Dar ce n-avem!

Dar, Viața noastră unde e? /Viața noastră ce-ați făcut cu ea?!

Ne-ați amăgit cu o victorie fulger contra sărăciei, ne-ați promis o victorie rapidă, și când colo ne pregătim să trecem la o apărare în tranșee, la un război de uzură. Și nimic din măsurile luate nu lasă să se întrevadă că drumul ăsta pe care mergem duce undeva. Pare că ne învârtim în cerc sau, și mai rău, că ne afundăm în mocirlă. lar timpul nu așteaptă și nici nu poate fi dat înapoi. Viața noastră se măsoară în ani, nu în secole și, mai ales, nu avem decât una, pe care eu unul nu vreau să mi-o petrec jumătate din ea fără speranță și jumătate cu iluzii deșarte. Recunosc că nu am calități de mucenic să mă sacrific pe altarul unei reforme perpetue. Și, mai ales, nu mai vreau ca - din patru în patru ani - un alt prim-ministru bătut de soartă și crizat, în contratimp cu vremurile, să-mi spună că el ar face mai mult pentru oameni și pentru țară, dar bugetul nu permite, FMI-ul se opune, criza din Angola se apropie de noi, Marte e în opoziție cu Soarele, iar tâmpiții sunt la putere.

Dar, Viața noastră unde e? /Viața noastră ce-ați făcut cu ea?!