Toată lumea a auzit zilele astea de faptul că Emil Boc și-a dat demisia, urmat mai apoi de întregul guvern. Asta este varianta care ni s-a prezentat. Dar, nu întotdeauna lucrurile sunt ce par a fi. În realitate, în spatele ușilor închise, a avut loc o adevărată dramă. Surse din interiorul guvernului ne-au adus la cunoștință un fapt incredibil, dar caracteristic pentru competența miniștrilor. Adevărul gol-goluț este că schimbarea in corpore a miniștrilor în frunte cu primul-ministru s-a datorat nu demisiei acestora, nu intervenției președintelui, ci unui amănunt pur administrativ: nerespectarea regulamentului de ordine interioară.

Iată, de fapt, cum s-au desfășurat evenimentele pas cu pas:

Era o noapte târzie de februarie. O noapte întunecoasă și geroasă, ce contrasta puternic cu realizările mărețe ce tocmai urmau să încolțească. Doar zăpada ce cade întruna tulbură liniștea și pacea ce s-a așternut peste întreaga capitală. Însă Palatul Victoria – locul unde de obicei nu se întâmplă nimic – pare acum să facă excepție. O luminiță slabă răzbate de la unul dintre geamuri, semn că aici ceva se întâmplă totuși. Nu e cum ați crede viitorul luminos ce se chinuie să răsară, și nici măcar lampa lui Ilici. Este doar un banal bec de 40 de watti ce împrăștie o lumină difuză. O masă simplă de lemn, simbol al austerității, și multe, foarte multe scaune reprezintă singurul mobilier al camerei. Cu excepția unuia, cel din capul mesei rotunde, toate scaunele sunt ocupate de niște personaje a căror figură denotă preocuparea și chiar îngrijorarea pentru momentul ce va veni. În aer plutește o tensiune greu de suportat, dar și un fum gros de țigară. Doar din când în când câte un scârțâit de scaun sau o tuse netratată la timp sparge liniștea nefirească care s-a așternut. Cu toții așteaptă să vadă ce le va rezerva viitorul. Nu peste mult timp se va decide soarta lor: vor mai fi sau nu vor mai fi. Fiecare dintre ei încearcă să rememoreze numeroasele succese pe care le-au avut și care, la urma urmei, reprezintă tot atâtea motive de a continua. Și chiar dacă ar fi fost numai succese sau dacă n-ar fi existat vreunul, spiritul olimpic este cel care trebuie să triumfe: ai învins – continuă, ai pierdut – continuă.

Iat-o pe ministresa transporturilor. Stă retrasă într-un colț și meditează la vapoarele ce survolează cerul patriei, dar și la avioanele ce străbat mările și oceanele lumii – deși parcă era invers, dar ce importanță mai are asta. Numără în gând cantitatea de panglici tăiată pentru fiecare metru de autostradă asfaltat, dar necirculabil și așteaptă primăvara care să topească zăpada ce împiedică reformarea statului.

Dar, uite-l și pe ministrul finanțelor. Pe fața lui se observă concentrarea. Calculează deficitul bugetar. Dar nu-și amintește dacă este ăla consolidat sau nu. Cum memoria continuă să-i joace feste, gândul îi zboară în altă parte. La cei care au fost sacrificați pe altarul reformei. Privește statisticile pe ultimul trimestru: 436 de persoane s-au sinucis din dragoste față de președinte și PDL, iar 278 de pensionari au făcut atac de cord de emoție când au auzit că s-ar putea să le fie mărite mărite pensiile cu aproape 3,84%.

Lângă el, ministrul învățământului lasă să-i scape un strigăt de satisfacție: a găsit calea de a-i împăca pe români și pe unguri în problema legii învățământului. Va propune ca românii din HarCov să învețe istoria și geografia României în limba maghiară. Acest lucru reușește să mai anime atmosfera: unii-și dau coate, iar alții fac semne nedemne de un ministru.

Într-un colț, o ființă suavă făcea notă discordantă cu restul mesenilor. E vorba de doamna ministru al dezvoltării regionale și turismului. N-are nici o apăsare; își face unghiile cu ojă, nebănuind taifunul ce va să vină. Deodată înlemnesc. În pragul ușii, nesimțit și nevăzut, a apărut chiar el, fiul satului din Răchițele, cel care a instaurat la Guvern vioiciunea tipic ardelenească. Nimeni nu mai mișcă. Au uitat până și să respire. Și asta deoarece au aflat cu toții că el – cel care în intimitate e poreclit prim-ministru – va instaura un program infernal: două ore vor da zăpada din fața casei, alte două ore vor avea discuții de la om la om cu protestatarii din stradă, iar în restul timpului vor moderniza Romania, chiar cu riscul de a nu mai rămâne nimic din ea.
- Sper că ați aflat, spuse domnia sa, că voi deveni un dur. Din oră în oră voi bate cu pumnul în masă ca să se știe cine e prim-ministru. Acum trebuie să hotărâm cine rămâne și cine pleacă. Și atunci începu hărmălaia. Unul se mira că de ce el, că reforma lui a mers ca unsă. Altul că nu poate, că el și-a dat demisia de la fostul loc de muncă și n-are unde să se mai ducă. Al treilea, că nici el nu s-ar da dus, că ce-or să spună vecinii, că el vrea să se sacrifice în continuare, că tra-la-la, la-la, la-la ... Degeaba i-a amenințat premierul cu vorbe de ocară, că-i ține nemâncați și nebăuți, că le ia celularele până nu se hotărăsc – ei nu și nu.

Tăcu primul-ministru, tăcu și-al doilea, și-al treilea, până tăcură cu toții. Din nou se așternu acea liniște enervată de la început. Și-n această atmosferă ce nu prevestea nimic bun acordurile unui cântec de jale - interpretat de corul de cameră RADET – străbătură prin fereastra întredeschisă:
„Afara-i frig,
În casă-i frig.
Deschid fereastra și-o închid,
Din inimă îți mulțumesc Partid!”

Și abia se stinseră ultimele ecouri ale cântecului, când o bătaie puternică se auzi în ușă: era portarul Vasile, care-i întrebă ce-i cu gălăgia asta și dacă au bon de rămânere peste program. Văzând tupeul ăstuia, miniștrii Bocului începură să se sufoce de indignare. Dar Vasile ăsta era un fel de Daniel Morar intransigent, n-avea mamă, n-avea tată. N-a cedat nici la rugăminți, nici la amenințări, așa că – după o pauză de sufocare de vreo cinci minute - a stins lumina, i-a dat afară și i-a amenințat că le rupe picioarele dacă-i mai prinde pe acolo. Numai că afară se afla presa, care-i aștepta de câteva luni să le dea vestea cea bună.
- Domnilor, cuvântă pentru ultima oară premierul, guvernul nostru a înregistrat multe și importante succese, printre care pot enumera câteva: a avut loc o creștere negativă a PIB-ului și o creștere și mai negativă a nivelului de trai. Mai mult, am modernizat România cum nici Cuza și nici regele Carol n-au făcut-o. Cu toate astea, populația - lipsită de răbdare și, mai ales, de recunoștință - ne obligă la acest gest disperat. Am vrut să formăm un nou guvern în tihnă, pe îndelete, să ajungem la un consens prin discuții de la om la om dar, după cum vedeți, nu se poate. Așa că schimbarea ce va urma nu va fi nici remaniere, nici restructurare, ci o optimizare maximală a managementului conducerii realizat prin minimizarea efortului individual pe seama celui colectiv. Și acum, să ne urăm noroc, că numai el ne mai poate salva și măcar să apucăm s-o mai ducem până-n primăvară.

„Cetățeni fruntea sus,
Viitorul ne e vis,
Drum Partidu-n viață ne-a deschis!”