Afirmația șefului FMI, Dominique Strauss-Kahn a pus pe jar mass media din mai multe țări europene, printre care și România. Directorul FMI a declarat într-un interviu acordat unui post de televiziune din Elveția că nici un stat european nu riscă să intre în faliment, cu câteva excepții printre care se numără Grecia, Irlanda, Letonia, Ungaria și România, state în care încetarea plăților este iminentă.

Este firesc ca atunci când o astfel de afirmație vine de la seful FMI, aceasta să te pună pe gânduri și să te întrebi: o fi adevărat, iar dacă este așa, de ce guvernanții noștri ne ascund acest lucru?. Ca răspuns la afirmația directorului FMI, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, ne asigură că România nu se află în pericol de a opri plățile. De aceași părere este și șeful misiunii FMI în România, Jaffrey Franks, care a precizat că pericolul despre care vorbea șeful său nu mai există la acest moment pentru România.
De altfel, nu ar fi prima dată când funcționarii FMI sunt puși în situația de a-și contrazice șefii.

Joseph Stiglitz, fostul director al Băncii Mondiale și laureat al Premiului Nobel pentru economie, menționează în cartea sa, „Globalizarea”, faptul că în anii 97 -98 în timpul crizei din Asia, Malaezia avea în derulare un contract de împrumut cu FMI. La începutul crizei, în anul 1997, directorul FMI de atunci, Michael Camdessus a anunțat că băncile malaeziene se află într-o situație foarte proastă și a trimis o echipă mixtă formată din reprezentanți ai FMI și Banca Mondială să vadă cum stau lucrurile în sistemul bancar malaezian. Stiglitz, care la acea dată, din poziția de director al Băncii Mondiale se afla chiar în Malaezia, ne spune că, deși sistemul bancar din Malaezia era unul destul de solid, funcționarii de la FMI erau încurcați pentru faptul că trebuiau să întocmească raportul și le era teamă să contrazică opiniile șefului lor, dar în același timp, trebuiau să prezinte situația reală a țării.

Cam aceași situație s-a petrecut și acum, când directorul FMI a declarat ceva, iar șeful misiunii al FMI în România l-a contrazis. Oare chiar să nu știe șeful FMI despre ce vorbește, sau Jeffrey Franks este dezinformat de către guvernanții noștri și din acest motiv nu prezintă situația reală. Totuși apare întrebarea firească: cine are dreptate, șeful FMI, Dominique Strauss-Kahn sau șeful misiunii FMI în România, Jaffrey Franks?

Noi considerăm că adevarul este undeva pe la mijloc. Nici unul din cei doi nu are dreptate. Directorul FMI greșește când afirmă că România este în incapacitate de plată, însă nici Jaffrey Franks nu cunoaște situația reală a țării, și asta pentru că, de fiecare dată când a venit în România, a înghițit ”gogoșile” Guvernului Boc.
Cel mai sugestiv exemplu în acest sens este afirmația lui Jeffrey Franks, potrivit căreia numărul angajaților din sectorul public din România a crescut între anii 2006 şi 2008 cu 250.000 de angajaţi. În realitate, potrivit Ministerului de Finanţe, din 31 decembrie 2005 și până în 31 decembrie 2008, numărul posturilor ocupate în sectorul bugetar a crescut cu 160.173 (de la 1.238.129 la 1.398.302), adică cu 89.827 mai puţin faţă de cât susţine oficialul FMI, ceea ce ne arată în mod clar că șefului misiunii FMI în România i se prezintă date false de către Guvernul Boc.

Din punctul nostru de vedere situația de incapacitate de plată a României nu este chiar iminentă cum afirmă Dominique Strauss-Kahn deoarece datoria publică a țării noastre nu atins, încă, pragul critic, în condițiile în care BNR deține la acest moment rezerve valutare de aproximativ 33 mld. euro. Situația nu este nici una roză așa cum o prezintă Jeffrey Franks, și anume că pericolul a trecut, deoarece rezervele valutare ale BNR provin pe de-o parte din rezervele minime obligatorii ale băncilor comerciale din România (care-și pot retrage banii de la Banca Națională dacă situația economică o va impune), iar pe altă parte rezerva valutară a țării provine din împrumutul acordat de FMI care, începând cu 2011, va trebui returnat.

Un alt motiv pentru care România nu ar trebui să intre în incapacitate de plată este acela că până vom trece la moneda euro, încă mai avem la dispoziția emisiunea monetară, ceea ce ne poate ajuta să ne plătim datoriile interne. Astfel, printr-o emisiune monetară controlată, prin care inflația ar putea fi ținută sub 10%, România ar putea să pună în circulație monedă, care va avea un dublu efect: pe de-o parte va ajuta statul să-și achite datoria internă față de companii, care se vor revigora și vor putea, astfel, reporni motorul economiei, iar pe de altă parte moneda se va deprecia ceea ce va face mai atractive exporturile. Acest lucru este posibil la acest moment și decizia este la BNR. Costul acestei politici monetare, care ar ajuta la relansarea economică, este creșterea inflației pe termen scurt, dar strategia de politică monetară a BNR este țintirea directă a inflației pentru îndeplinirea condițiilor de aderare la moneda euro. Inflația prognozată pentru anul 2010 este de 3,5% și de 3% pentru anul 2011, obiective imposibil de atins în condițiile unei emisiuni monetare. Din acest motiv apare o altă dilemă pentru români: dorim să aderam la zona euro, în condițiile țn care nu avem o economie stabilă, iar prin acest lucru vom renunța la posibilitatea emisiunii monetare sau vrem să ieșim din criză?

cristian W.